Motivul pentru care am decis să devin psihoterapeut a fost pentru că îmi doream să trăiesc într-o lume mai bună, cu mai multă compasiune și plină de oameni mai empatici și mai conștienți de sine.

Mi-am dat seama că este important să încep cu mine.

Un aspect important de știut despre psihoterapeuți în general, este că mergem la terapie înaite de a profesa. Am avut mult de muncă în procesul meu terapeutic și încă sunt momente în care îmi pun problema dacă sunt un psihoterapeut îndeajuns de bun și astfel, fac tot posibilul pentru a mă îmbunătăți ca specialist.

De-a lungul timpului, am trăit cu sentimentul că nu merit să fiu văzută, auzită și că este mult mai bine să fiu cât mai mică, poate chiar invizibilă.

Experiența mea a fost că, de cele mai multe ori, atunci când m-am făcut văzută, am rămas cu percepția, din interacțiunea cu ceilalți, că nu este o idee bună și că este mult mai sănătos să nu mă las observată.

După ceva timp, părți din mine care își doreau să fie văzute, auzite, poate chiar admirate, au început să își facă simțită prezența.

Iar la un moment dat, au început să urle atât de tare, încât am fost nevoită să mă uit la ele și să le înțeleg.

In terapie, am adresat teama de singurătate, care era una dintre temerile mele de când eram mică și a fost sursa mai multor atacuri de panică pe care le-am avut de-a lungul anilor.

În timp, și parcă pe nesimțite, singurătatea a devenit aliatul meu.

În singurătate, am putut să stau cu mine în liniște și să cunosc mai bine aspecte din interiorul meu care nu se lăsau văzute, simțite și care nu ieșeau la iveală în prezența altor oameni. Aspecte pe care le îngropasem atât de adânc, încât nu le-aș mai fi recunoscut niciodată. Ele ar fi devenit invizibile, iar eu, m-aș fi ascuns toată viața. M-aș fi ascuns în relațiile cu ceilalți care îmi ofereau susținerea de care aveam nevoie pentru a nu mă uita cu adevarat la mine.

Sunt tot felul de metode prin care îngropăm ‘urâtul’ din noi, muncind prea mult, dezvoltând diferite obiceiuri nesănătoase, cum ar fi adictiile sau relații nepotrivite, toxice, abuzive care însă, la nivel superficial, ne ajută să ne simțim mai bine. Cel puțin pentru o perioadă.

Un autor și psihoterapeut care îmi place mult, Bill Cornell, vorbește frumos despre “urâtul” din interiorul nostru și cât de dificil este uneori să îl aducem la vedere, inclusiv în terapie, fiind însoțit de enorm de multă rușine și neadecvare.

Am lucrat mult cu mine pentru a mă lăsa văzută și pentru a accepta că unor oameni nu le voi fi pe plac și că, poate, voi fi criticată sau și mai rău, nu voi fi criticată direct, însă îmi voi imagina că sunt.

Apoi, am lucrat mult la mine să mă privesc cu tot cu ce nu vroiam eu să văd la mine.

Cu toate aspectele mai puțin plăcute. Cu toate liniile strâmbe, nedrepte, triste, furioase, panicate, neadaptate, smiorcăite.

Cu toate lacrimile neșterse, prelinse pe obraji.

Cu corpul încovoiat într-un cocon nesfârșit din care nu mai doream să ies. Cu toată forța din urletul nedreptății pe care am trăit-o.

Cu toată incoerența din momentele în care mă simțeam foarte vulnerabilă și nu era nimeni acolo să o observe sau să o înteleagă. Nimeni în afară de mine. Și uneori, terapeuta mea. Cu cât de multe aspecte am preluat fără să vreau de la părinții mei, pe care nu le vroiam și nu îmi erau proprii.

Când am decis că este momentul să separ și să triez aceste aspecte preluate și să mă uit mai mult la cine sunt eu, a început cu adevarat procesul de psihoterapie. Atunci, am ajuns să mă înțeleg și să mă port cu mult mai multă compasiune față de mine. Să îmi fiu eu părinte, un părinte potrivit, grijuliu, hrănitor și înțelegător, dar și capabil să pună limite sănatoase în relațiile în care este nevoie de ele, dar și în relație cu anumite comportamente pe care îmi doream să le schimb.

Drumul a fost pe cât de anevoios, pe atât de valoros.

Au fost momente în terapie în care a apărut și panica, dar și amuțirea, ambele asociate unei idei că nu îmi voi mai reveni niciodată la cine eram înainte. Am acceptat că așa este. Și că este normal să fie așa. Atunci când alegi să te schimbi, vei pierde aspecte legate de cine erai în trecut. De multe ori și relații nepotrivite fie ele de prietenie sau de munca. Poți alege cu cine este potrivit să îți petreci timpul.

M-am lăsat atunci să simt tristețea pierderii și restul de emoții care vin la pachet atunci când pierzi ceva sau pe cineva care îți este tare drag.

M-a ajutat să mă contectez cu iubirea pe care o merit, chiar dacă uneori se simte că am pierdut părți din mine pe care nu le voi mai putea recupera niciodată și că, m-am transformat astfel, în altcineva. O persoană, pe care, pe alocuri, nu o recunosc.

Fata pe care o știam este acum o femeie puternică așa cum nu am crezut vreodată că voi fi.

Așteaptă-te să fii și tu surprins/surprinsă de cine vei fi la sfârșitul procestului tău terapeutic.

Am decis astfel, că este important să mă las văzută cu tot cu vulnerabilitatea mea. Cu tot cu lipsa încrederii. Cu tot cu teama de a fi criticată. Cu tot cu lipsurile, dar și cu deschiderea de a arăta că este ok să nu fim perfecți.

Și, chiar dacă este neobișnuit sau ciudat să am o descriere pe site în care nu mă prezint ca fiind extraordinară, aleg să fiu în contact cu mine ca om și să scriu despre cât de vulnerabilă este experiența de a fi om și a te lăsa să simți ce este acolo de simțit, fie durere, tristețe, teama, furie, panică.

Emoțiile au un rol important și capacitatea de a le înțelege semnificația are un rol transformator. Acest proces crează un spațiu în interiorul fiecăruia în care se poate schimba modul în care ne raportăm la noi înșine și cel mai probabil și la ceilalți.

Puterea de a sta, a face loc și a simți aceste aspecte neplăcute, nedorite ale ființei mele m-a schimbat și m-a transformat.

M-a ajutat să fiu cine sunt astăzi. Nu sunt perfectă sau aproape de perfecțiune și nici nu vreau să mă prezint ca și cum aș fi.

Dacă aș scrie aici doar despre realizările mele profesionale ar fi ca și cum v-aș arăta doar o parte din mine, o parte care este foarte facil de arătat.

Însă, de data aceasta, aleg să mă prezint așa cum îmi încurajez clienții să se prezinte. Aleg să mă prezint așa cum sunt: vulnerabilă, imperfectă și uneori, plină de suferință.

Suferință care m-a ajutat să înțeleg mai bine prin ce trec oamenii pe care îi intâlnesc și să le admir curajul de a se uita la ei înșiși și de a se arăta în fața altcuiva și fără măști.

Parte din suferința pe care am experiementat-o de-a lungul timpului este și genul de suferință care lasă urme de nevindecat. Uneori, este greu să admitem în fața noastră și cu atât mai mult în fața altora, cât de adânci au fost și ce urme de nevindecat sunt acolo. Consider că este un moment extrem de valoros atunci când putem să ne uităm la noi înșine și să ne acceptăm limitele.

Procesul psihoterapeutic de cele mai multe ori, durează mulți ani, astfel cu unii pacienti, legatura devine și se simte atât de puternică și similară cu cea pe care o poți simți față de un membru al familiei.

Iubirea din procesul de terapie se simte, de multe ori ca cea pe care o mama o are pentru copilul ei sau ca cea pe care o sora o simte pentru fratele ei. Transferul si contratransferul sunt aspecte importante ale procesului terapeutic, factori ai procesului inconștient adus în relație și ne poate ajuta să înțelegem mai bine aspecte din interiorul nostru care uneori nu pot fi puse in cuvinte, dar sunt parte din experiența de a fi împreună.

Conștientizarea aspectelor ascunse sau mai puțin conștientizate sau împânzite cu prea multă rușine, inadecvare sau autocritică și aduse într-un spațiu sigur, special creat pentru acest lucru este mare parte din explorarea din procesul psihoterapeutic.

Schimbarea apare în urma explorării și crearea de spațiu pentru ceva diferit, în prezent pentru a decide ceva diferit atât la nivel conștient, cât și la nivel inconștient.

Psihoterapia este ca un proces de curățare, reorganizare internă pe un tărâm care uneori poate fi dificil de parcurs fără înca o persoană care are harta și experiență cu folosirea de hărți. In funcție de experiența trecută a fiecărui om, unele aspecte pot fi revizitate doar cu mare grijă, blândețe și atentie, pentru a preveni retraumatizarea. Din acest motiv, pacientul/clientul decide ritmul de lucru și subiectele aduse în terapie.

Astfel, noi psihoterapeuții, ne folosim pe noi înșine, nu numai mintea și psihicul nostru, dar și corpul nostru, pentru a întelege ce se întâmplă în interiorul persoanei cu care lucrăm.

Ceea ce oferim pacienților noștrii este o relație, o relație cu o persoană care este prezentă, vie, care răspunde emoțional, intelectual punându-se pe sine în slujba persoanei cu care lucrează (Diana Shmukler, 2010).

Uneori, când suferința este mare și neadresată de mult timp, foarte ascunsă sau pur și simplu greu de îngrijit, își va face loc în spațiul dintre noi și o vor simți ambele persoane. Pacientul poate să nu fie deschis să vorbească despre anumite perioade sau suferințe pe care le-a traversat, însa ele vor fi parte din procesul terapeutic și vor avea un impact. Un impact care comunică aceste aspecte sensibile, de nepus în cuvinte, care își doresc tare mult să fie văzute, auzite și înțelese de către altcineva, într-un spațiu sigur, confidențial.

Vă aștept cu drag în acest spațiu pentru a traversa împreună perioade și etape din viață care poate sunt dificile și mai greu de parcurs fără susținere!